Sfarsitul Universului

Soarta universului, cred numeroşi savanţi la ora actuală, depinde de câţiva factori, intens studiaţi, dar încă puţin cunoscuţi: forma Universului (v-aţi întrebat vreodată ce formă are imensitatea cosmică înconjurătoare? Nu e uşor de răspuns, e un subiect dificil, ameţitor de complicat, pe care fizica cosmologică încă nu l-a elucidat), materia neagră - asupra căreia se concentrează un mare număr de studii - şi aşa-numita ecuaţie de stare, care descrie matematic modul în care materia neagră răspunde la expansiunea universului.

Nu e uşor de operat mintal cu asemenea noţiuni, ce depăşesc mult sfera normală în care se mişcă gândirea noastră în viaţa de zi cu zi. E dificil de închipuit un univers în care geometria nu înseamnă linii, puncte, figuri şi corpuri geometrice, ci ceva prea vast pentru a fi cuprins cu mintea şi în care distincţia - de obicei destul de clară pentru noi, intuitiv -, între timp şi spaţiu se şterge, iar timpul devine el însuşi o (a patra) dimensiune a ceea ce există în univers. De aceea se şi vorbeşte despre spaţiu-timp, despre continuumul spaţiu-timp, văzut ca un ansamblu de dimensiuni care, împreună, în mod indisociabil unele de celelalte, descriu starea universului la un moment dat, la scara colosală pe care o presupune o astfel de descriere. E, într-adevăr, greu de cuprins cu mintea.

Abordând matematicile complexe ale fenomenului prin prisma a ceea ce se ştie până acum despre forma universului (alte calcule complexe), despre materia neagră (despre care mai e foarte mult de aflat), despre expansiune şi despre densitatea Universului, oamenii de ştiinţă au elaborat o serie de scenarii care se vor preciza ori infirma pe măsură ce aflăm mai multe despre marile necunoscute ale cosmosului. Şi iată, mai jos, câteva dintre aceste scenarii.


Big Freeze: expansiunea continuă a universului va face ca el, în cele din urmă, să se apropie asimptotic (adică să se tot apropie, dar fără a o atinge vreodată) de temperatura de zero absolut (minus 273 grade Celsius, după cum am învăţat la fizică). Ar fi necesare anumite condiţii legate de geometria universului, dar, una peste alta, e vorba despre faptul că, pe măsură ce s-ar extinde, universul s-ar tot răci, până când ar deveni atât de rece încât n-ar mai putea găzdui viaţă.
Un scenariu înrudit este moartea termică a universului: acesta ar evolua spre o stare - numită stare de entropie maximă - în care energia ar fi uniform distribuită, n-ar mai exista diferenţe de energie de la o zonă la alta, iar în absenţa unor astfel de diferenţe, nicio formă de mişcare, de transfer al informaţiei, n-ar mai fi posibilă. E ca şi când am pune în contact două obiecte care au aceeaşi temperatură: nu se întâmplă nimic, din punct de vedere termodinamic. Dacă unul dintre obiecte are o temperatură diferită de a celuilalt, atunci are loc un transfer de căldură, de energie, de la un corp la altul. Dar, în lipsa oricărei diferenţe, totul rămîne nemişcat, inert, mort. Transpus la scara cosmică, acest comportament ilustrează unul dintre destinele posibile ale universului: moartea termică.

Big Rip: acesta este un scenariu recent elaborat (2003) care introduce în ecuaţie o formă specială de energie, energia neagră fantomă. (Sună absolut înfricoşător. Bine că n-o să se întâmple prea curând.)
Termenul de energie fantomă desemnează o formă ipotetică de energie înzestrată cu o particularitate surprinzătoare: densitatea ei în univers ar creşte pe măsură ce universul se extinde, ceea ce contrazice, aparent, legile fizici, ba chiar şi pe cele ale logicii bunului-simţ. Dar, cum la scara nemăsurată a cosmosului nu se aplică întotdeauna legile logicii bunului-simţ, ba nici chiar ale fizicii cunoscute la un moment dat (să ne amintim că Einstein a inventat o fizică nouă pentru a descrie ceea ce se întâmplă la scara universului), şi acest scenariu, deşi încalcă vreo câteva principii acceptate până în prezent (şi de aceea e considerat de mulţi cam.. speculativ), ar putea, peste o vreme, să devină mai larg acceptat, pe măsură ce aflăm mai multe despre cosmos, inclusiv despre misterioasa energie fantomă.
Energia neagră fantomă, dacă există, ar fi responsabilă de accelerarea expansiunii universului, care, aşadar, nu s-ar extinde cu viteză constantă, ci din ce în ce mai repede, mai ameţitor, mai nebuneşte, apăsând din ce în ce mai tare pe acceleraţie... iar toată materia din univers, toate corpurile cereşti, mari şi mici, apoi moleculele şi atomii, toate s-ar îndepărta progresiv unele de altele, cu viteze şi la distanţe imposibil de măsurat, până când totul s-ar disloca, s-ar sfărâma, s-ar distruge complet sub acţiunea forţei colosale, de neoprit, care le-ar smulge pe unele de lângă celelalte.

Big Crunch: acesta ar reprezenta un fel de fenomen invers Big Bang-ului: ajuns la o anumită densitate, universul ar începe să se contracte treptat, pînă când... ar cădea în el însuşi; întreaga materie - stele şi planete, asteroizi de piatră şi comete de gheaţă, nori de praf cosmic şi misterioasa materie neagră -, dimpreună cu continuumul spaţiu-timp, s-ar reduce la o singularitate adimensională, cu alte cuvinte, la ceva infinit de mic, de unde fusese ceva infinit de mare. Cum ziceam, invers decât Big Bang-ul, în care s-a trecut de la ceva infinit de mic la ceva fără seamăn de mare şi care se tot extinde şi în momentul de faţă. Nu se ştie cum ar arăta rezultatul final al unui Big Crunch, dar acest scenariu aduce în vizor posibilitatea teoretică a unui scenariu ciclic, repetat la nesfîrşit: contractarea extremă a universului ar fi urmată de o nouă destindere şi expansiune... şi tot aşa, o succesiune infinită de evenimente Big Bang şi Big Crunch, care ne mulţumeşte cel puţin speranţa, adânc înrădăcinată în mentalul colectiv, că de fapt, nu se termină niciodată, că viaţa este o succesiune fără sfârşit de creare, distrugere şi re-creare, că totul merge în cerc, totul se repetă, ceea ce a fost va mai fi, iar moartea este totodată sfârşit al unei vieţi şi premisa alteia. Este vorba, deci, de un model ciclic, numit de fizicieni universul oscilant.